În memoria arhitectului A. Kolotovkin - 2003

Nu știu cui altcuiva, după A. Kolotovkin, îi va reuși să-i facă pe conducători să vină pentru examinarea unui proiect, fie la institutul de proiectare, fie la Uniunea Arhitecților. Lui însă îi reușea.

La 22 septembrie 2003 s-a stins din viață Arhitectul Emerit al RSS Moldovenești, Anatoli Vasilievici Kolotovkin. /născut la 3 august 1928, în orașul Konotop, regiunea Sumî/ După absolvirea secției de arhitectură a Institutului Politehnic din Liov, a fost repartizat la Chișinău. Din 1953 lucrează la Chișinău, proiectează o serie de obiective. Din 1958 este adjunct al arhitectului-șef al orașului Chișinău. În anii 1964-1970 - arhitect-șef al orașului Chișinău. În anii 1974-1992 - director al Institutului de Stat de Proiectare „Molghiprostroi”.

În memoria mea, primele mențiuni legate de numele Kolotovkin se referă la primele proiecte realizate de arhitect, în special la Ministerul Finanțelor al RSSM /1957/, la care a participat tatăl meu, constructor profesionist. A doua oară numele său a răsunat în iulie 1970, când participam la o lucrare de concurs sub conducerea arhitectului S. Lebedev. Într-o zi, examinând detaliile proiectului de concurs, el a spus că, se pare, îi revine să-l înlocuiască pe A. Kolotovkin în funcția de arhitect-șef al orașului. Această înlocuire fusese hotărâtă de I. Bodiul - prim-secretar al Partidului Comunist din Moldova - pentru o serie de încălcări în domeniul arhitecturii orașului. În septembrie al aceluiași an, fiind arhitect-șef al institutului de proiectare „Moldghiproselstroi”, Kolotovkin vine la Institutul Politehnic, la catedra de proiectare arhitecturală, și începe practica pedagogică în grupa mea. Spun sincer că divergențele ideologice dintre părerile sale și cele ale studenților erau mari. Arhitect, absolvent de dinaintea reformei arhitecturale hrușcioviste, funcționar, partocrat, iar noi - tineri, zburând de la Corbusier la Soleri - nu voiam să ne gândim la problemele economiei și la „tendințele” arhitecturii sovietice. Nici măcar nu intra în discuții. Pe atunci era o autoritate: președinte al Uniunii Arhitecților din Moldova /1963-1990/, secretar al consiliului de conducere al Uniunii Arhitecților din URSS, deputat, decorații. În urmă avea obiective construite: case de locuit de pe strada Orhei - Columna /Frunze/ 1955, clădirea Ministerului Finanțelor al RSSM /1957/, magazinul „Lumea copiilor” /astăzi „înfrumusețat” iremediabil/, bulevardul Renașterii /bulevardul Tineretului/ 1963. În 1977, în legătură cu erorile comise la proiectarea clădirii administrative a CC al Moldovei, T. Ia. Tankih a fost destituit din funcția de director al institutului „Moldghiprostroi”, iar A. V. Kolotovkin a fost numit în locul său. Astfel a avut loc o nouă întâlnire cu Anatoli Vasilievici, dar deja în calitate de director al institutului în care lucram, participând la proiectarea CC. Și din nou, arhitecții cu orientare progresistă nu au aplaudat în mod deosebit apariția noului administrator. Directorul-arhitect începe treptat să se implice în procesul de proiectare. Sub conducerea sa sunt elaborate proiectele: clădirea Ministerului Materialelor de Construcție /1975/, proiectul localității „Alonka” de pe BAM /1980-1982/, clădirea institutului „Molghiprovodhoz” /1980/. Lucrarea de epocă - complexul T. E. O. al Academiei de Științe a RSSM /1978-1983/. De la acest proiect începe numărătoarea plecării mele din institut. Într-o zi, spre sfârșitul programului de lucru, am primit un apel de la recepția directorului, cu rugămintea de a trece pe la el. Am coborât imediat de la etajul trei și am intrat în birou. Acolo, de jur împrejurul biroului, stătea toată conducerea noastră: inginerul-șef, arhitectul-șef, organizatorul de partid, organizatorul sindical... Kolotovkin mi-a propus să iau loc la masă și a început să-mi vorbească despre „talentele” mele, pe care trebuia să le folosesc la proiectarea grandiosului proiect al complexului Academiei de Științe, fără egal în Moldova. Se propunea, bineînțeles, o promovare. După ditirambi mi s-a arătat o foaie cu numele tipărite ale participanților la acest proiect, așa-numitul colectiv de autori. Erau în total treisprezece nume; eu eram ultimul. /Cifra treisprezece era limita pentru propunerea la premiu./ Din cauza tinereții sau a altor împrejurări, m-am ridicat și am spus: „Vreau să fac obiective, poate mai mici, poate mai slabe, dar singur”. A doua zi am aflat despre nedumerirea conducerii față de refuzul meu. În pofida divergențelor cu directorul institutului, ne respectam reciproc, dar păstram distanța unul față de celălalt. Eram doi antipozi: unul credea în viitorul luminos al comunismului (?), celălalt nu avea încredere în socialismul dezvoltat. Kolotovkin a fost întotdeauna sincer cu sine însuși, iar faptele sale erau dictate de timpul și regimul epocii anterioare. În 1980, A. Kolotovkin este distins cu titlul de laureat al Premiului de Stat al RSSM pentru casele de locuit cu panouri mari din seria 143, iar eu continuu să proiectez Asociația Științifică de Producție „Pomicultura” /în zona Coșnița-Pîrîta/. Într-o zi, iarăși un apel de la recepție: urgent la director, cu materialele despre AȘP. Să mă prezint cu cravată /îmi amintesc că era o căldură îngrozitoare de vară/ pentru raportarea către primul secretar al CC despre starea acestui obiectiv. Duc planșele în birou și îl văd pe Anatoli Vasilievici într-o ipostază cu totul neobișnuită pentru mine. Luând în mână un cuier-stativ, într-o deplină dezorientare, aleargă din birou în recepție și nu știe unde este mai bine să-l pună /dacă Ivan Ivanovici va fi îmbrăcat în haine de exterior/. Discuția a decurs bine. Lui Bodiul i-a plăcut proiectul și a hotărât să ia obiectivul sub controlul său. Peste o zi, Kolotovkin a propus extinderea colectivului de autori, iar eu am început să mă gândesc la demisie. Mi-am dat demisia cu greu, prin șiretlicuri - directorul nu mă lăsa să plec. Dar trebuie să i se recunoască meritul lui Anatoli Vasilievici: autoritatea, titlurile și posibilitățile sale le dăruia cu generozitate Uniunii Arhitecților, pe care a condus-o mulți ani. Este vorba, în primul rând, despre clădirea Uniunii, autoritatea Uniunii, activitățile Uniunii. După ce a plecat din toate funcțiile și a trăit perioada perestroikăi, a continuat să muncească și să gândească foarte activ. La fiecare întâlnire cu mine, îmi spunea că mă văzuse undeva la televizor sau mă citise, mă lăuda și se interesa de treburi. Acestea erau întâlniri scurte, deja nu cu un partocrat, ci cu un om iscoditor, care nu se lăsa descurajat, iar acest lucru îmi făcea multă plăcere. Cu prilejul aniversării a șaptezeci de ani, guvernul a apreciat meritele lui Anatoli Vasilievici Kolotovkin cu Ordinul „Gloria Muncii”. Astfel, fără să observ, am parcurs o perioadă de peste treizeci de ani, foarte pe scurt și episodic. Fără îndoială, A. Kolotovkin va intra în istoria culturii și arhitecturii Republicii Moldova. Mulți, la fel ca mine, își vor aminti de el în moduri diferite. Iar principalul lucru este să fie amintit și apreciat.