Eseul „Arhitectura” în ex-libris /metoda de creație a lui G. Bosenko/

Aproximativ din anii ’60, odată cu dezvoltarea producției de carte, interesul pentru însemnul de carte se trezește pretutindeni. Bibliofilii și artiștii încep să conștientizeze tot mai clar apartenența lor profundă la caracterul multilateral al culturii. În esență, în perioada dezghețului, tânăra generație redescoperă „propria cultură”, arta și literatura. Apare necesitatea clasificării, păstrării și marcării bibliotecilor particulare. Învie însemnul de carte-ex-librisul.

Descoperirea multor straturi ale culturii duce la un interes crescând pentru imaginile arhitecturii pe însemnul de carte. Apare necesitatea reînvierii diferitelor aspecte și fenomene ale trecutului istoric. Încep numeroase și variate încercări de recuperare a patrimoniului arhitectural printr-o gândire nouă, printr-o reprezentare nouă. Anii ’70-’90 sunt foarte importanți pentru întregul curs al dezvoltării proceselor culturale generale și, în special, pentru ex-libris. În fluxul pestriț al temelor din ex-libris pot fi identificate anumite tendințe, un fel de teme recurente. Una dintre ele este „arhitectura”. Pe fondul noilor posibilități grafice și tehnice, căutarea dobândește o cale semantică oarecum diferită și devine cel mai important criteriu pentru întregul curs al dezvoltării temei „arhitectura” în ex-libris

Arhitectura - acea bază plastică universală a cărei existență nu depinde nici de diferențele politice sau regionale, nici de apartenența la o anumită orientare progresistă sau conservatoare, nici de diferitele fenomene ale culturii sau direcții stilistice.

Formula-cheie în arta plastică este tema „arhitectura”, cu numeroasele sale niveluri semantice, posibilități de interpretare și caracter metaforic. Alegoriile cele mai importante pentru noi se descifrează astfel:

arhitectura - experiența universal umană acumulată de generații;

arhitectura - simbolul istoric al memoriei populare;

arhitectura - ansamblul reprezentărilor despre lume;

arhitectura - casa-fortăreață

În sfârșit, ultima poate fi considerată înțelegerea „arhitecturii” ca întruchipare a culturii interioare a omului, ca prezență a armoniei în suflet, a acordului cu sine însuși. Acest șir poate fi continuat, însă lucrul cel mai important a fost deja indicat.

Să încercăm să examinăm „imaginea” arhitecturii ca înțelegere a existenței pe baza materialului oferit de însemnul de carte contemporan.

Fenomenul „arhitecturii” în arta plastică este extrem de vast. Urmele sale pot fi urmărite în cultura artistică mondială.

Practic, această temă se întrepătrunde cu istoria, cu încercările de a uni legătura timpurilor, cu nostalgia după tradiții, cu căutarea identității naționale.

Definindu-se în paleta pestriță a artei plastice, arhitectura dobândește, în epoci diferite, doar înfățișări noi, îmbrăcându-se în diverse „veșminte” tradiționale sau ultramoderne. Multiplicitatea și caracterul contrastant al formelor de exprimare a arhitecturii se manifestă deosebit de evident pe diferite fundaluri stilistice, permițându-ne să vorbim despre un număr destul de mare de variante sau căi ale căutării plastice.

În legătură cu mișcarea impetuoasă a progresului social și tehnic, schimbările reprezentărilor, tradițiilor și noțiunilor sunt resimțite și trăite cu o acuitate neobișnuită. Pierderea tuturor acestor fenomene este echivalentă cu pierderea temeliilor, a rădăcinilor, a sensului propriei existențe. Căutarea noului devine conținutul principal al activității spirituale și creatoare. Trecutul devine naiv și simplificat în aspirațiile sale. Legăturile aparent trainice care unesc „propria istorie cu propria moștenire” se destramă. De aici, pe de o parte, sentimentul nostalgiei, idealizarea trecutului, iar pe de altă parte - necesitatea găsirii acelor căi care ar putea ajuta la restabilirea unității interioare pierdute.

Aceste schimbări pot fi percepute ca o distrugere a arhitecturii și pot fi conștientizate ca o pierdere reală, ca pierderea trecutului istoric cu întreaga povară a valorilor sale. Dar arhitectura este și veriga ce leagă omul de generațiile precedente, și posibilitatea reală a unirii lor.

Arhitectura își datorează multitudinea și diversitatea manifestărilor în arta plastică individualității fiecărui artist. Nu rareori, creatorii se îndoiesc de propriile reprezentări privind sensul și conținutul arhitecturii. În creația lor, ei întreprind încercări de căutare și dobândire a contururilor filosofice ale înțelegerii arhitecturii prin mijloacele artei plastice. Aspirația de a recrea și construi arhitectura în gravurile lor, de a le transforma în memorie în propria creație, duce la faptul că artistul creează o nouă suprarealitate.

Are loc o îndepărtare evidentă de realitate. O realitate este înlocuită cu alta; realitatea celor văzute, realitatea memoriei, realitatea visului. Imaginea dobândește o înfățișare și un statut cu totul diferite. Intrarea în suprarealitate devine o condiție necesară pentru căutarea și dobândirea unei noi căi de reprezentare. Lumea arhitecturii făurită de artist este în mod accentuat înstrăinată de realitate, separată printr-o barieră invizibilă. Starea, spațiul, timpul, în această lume plastică, poartă amprenta autorului. Arhitectura lui se află în afara unui loc și a unui timp concret, ea aparține numai subiectului operei și depinde de artist.

Existența arhitecturii diferă după amplasare și formă, însă, în fiecare caz, sarcinile artistului sunt diferite. Într-un caz, crearea propriei teme a „visului”, în altul - construirea unei lumi mitologice, în al treilea, reconstituirea realității istorice, dar care funcționează numai după alte legi. Crearea unei asemenea arhitecturi mărturisește despre un eveniment semireal, o avanscenă inventată și care include o anumită acțiune a personajelor mitice. Uneori, acesta poate fi un peisaj metafizic.

Este remarcabil faptul că momentul pseudoistoric, locul sau costumul, văzute de artist prin propria prismă creatoare, își pierd caracterul cotidian și devin o anumită convenție a unei anumite lumi de dincolo de oglindă.

Reprezentarea „propriei lumi” și a „propriului timp” este proprie, personală, pentru fiecare artist. Ea depinde de intelectul, metaforele și predilecția artistică ale autorului.

Lipsindu-se de legăturile temporale și de determinarea materială, artistul manipulează cu ușurință prezentul și viitorul, se „deplasează” liber între personaje și subiecte. Îndepărtarea de realitate și crearea efectului irealului sunt realizate de artist prin deformarea spațiilor, introducerea personajelor mitologice în spațiu, distrugerea obiectelor și alegerea modelului subiectului operei. Prezența în gravuri a unor coliziuni spațio-temporale semireale ne cufundă în lumea fanteziei. Includerea vechiului în nou, a trecutului în prezent - este un joc cu timpul. Stilizate și costumate după o epocă istorică, plasate de artist într-un spațiu ambiental inventat de el însuși, personajele și arhitectura coexistă în mod imaginar și, prin aceasta, întind spre noi un fir invizibil din trecut în prezent.

Arhitectura este conștientizată de omul societății noastre ca monument istoric. Ca o casă a strămoșilor, ale cărei ziduri sunt înzestrate cu memorie istorică, individualitate și unicitate. Admirând arhitectura în arta plastică; clădirile vechi, obiectele din vechime, străzile, casele, interioarele, ne cufundăm în lumea spiritualului.

Arta contemporană, păstrând particularitățile stilului personal al autorului, permite transformarea operei într-un mesaj al artistului adresat privitorului, trezirea memoriei prin legende și tradiții, amintirea continuității generațiilor.

Ex-librisurile cu reprezentări arhitecturale opresc în mod neașteptat timpul. Privindu-le cu atenție, ne cufundăm în diferite epoci și ani, în tablouri ale vieții urbane, în romantism și visare.

Ex-librisurile arhitecturale ale lui G. Bosenko se disting, înainte de toate, printr-un anumit grad de „elaborare”. Ele sunt executate la un bun nivel tehnic și stilistic. Reflectă cronologic evoluția concepției despre lume și a abordării graficii de mici dimensiuni.

Primele creații arhitecturale din însemnele de carte au un caracter narativ al construcției formale plane. Acestea sunt mici gravuri de șevalet cu text adăugat, în care caracterul tipografic nu este suficient de individual (de exemplu, ex-librisul T. Aleksandrova, 1971, și I. Golșa, 1972).

În ultimii ani, s-a produs un progres considerabil în direcția creării însemnelor de carte. Au apărut și se dezvoltă tendințe de construire funcțional-constructivă a miniaturii prin opoziții și perspectivă pe mai multe planuri. Gravurile devin mai dinamice în ceea ce privește compoziția, siluetele și amplasarea caracterelor tipografice. Dobândesc propriul ton specific și propria culoare de imprimare. Aceasta este latura lor exterioară, dar principalul este conținutul, încărcătura semantică, fără de care însemnul de carte nu poate exista. Toate ex-librisurile din ultimii ani sunt saturate de acțiune, în toate se simte o atitudine față de arhitectură bazată pe înțelegerea artistului. Este o lume a diferitelor imagini; lumea copiilor și a adulților, lumea teatrului și a scândurilor scenei, lumea peisajelor și a castelelor vechi (de exemplu, ex-librisul Nikolka, 1986, și Piilmann, 1986). Din arta graficii de mici dimensiuni a lui G. Bosenko se ridică în fața noastră o structură unitară și figurativă a arhitecturii fantastice, pe care el o iubește necondiționat și încearcă să o transmită privitorului prin acordul proprietarului însemnului. Pentru el nu există un gen „mic”, el abordează întotdeauna cu reflecție construirea spațiilor grafice și crearea atmosferei. Aspirațiile creatoare sunt îndreptate spre căutarea unor procedee variate: îmbinarea desenului clasic cu mediul fantastic, schimbarea tonalității gravurii, deplasarea raporturilor de scară, atitudinea serioasă față de proprietarul însemnului de carte și față de „eroul” imaginii. Are importanță și faptul că, în ex-librisuri, artistul îl conduce insistent pe privitor spre necesitatea înțelegerii filosofice a acțiunii și a cufundării profunde în lumea reprezentată. Deținerea unei concepții suficient de elaborate și înțelegerea sarcinilor compozițional-plastice, utilizarea procedeelor și mijloacelor formal-tehnice, - constituie un stimul care îl împinge pe creator spre căutarea și descoperirea unor orizonturi noi pentru sine. Înainte de toate, în înțelegerea ex-librisului clasic, tradițional și contemporan. Claritatea poziției artistului se explică în mare măsură prin atitudinea neschimbată față de temă (succesiunea evenimentelor), față de interpretarea stilistică, (respectarea anumitor reguli, legătura imaginii cu suprafața, scara, factura), față de ilustrația regizată (spectacolul care sintetizează diferite laturi ale concepției despre lume). (de exemplu, ex-librisul Zawistovscich, 1991, și A. van Waterhoot, 1992).

Poziția autorului - este calea improvizației, calea revelației și a măiestriei artistice. Această etapă amplă și importantă a ajuns astăzi la final. Grafica de mici dimensiuni a artistului a devenit recognoscibilă.

Este greu de spus dacă G. Bosenko va întâlni o nouă formă de reprezentare, dacă va păși într-o „următoare” lume creatoare, însă faptul că a reușit să pătrundă în grafica de astăzi - în această privință pare să nu existe nicio îndoială.