Semnul de carte sau ex librisul (din latină ex libris - din cărți) își are originile în cultura Egiptului Antic, din vremea faraonului Amenhotep (secolul al XIV-lea î. Hr.), când de sulurile de papirus au început să fie atașate plăcuțe din faianță cu pecetea personală a suveranului. Dezvoltarea ex librisului în Europa Occidentală a fost mult favorizată de pasiunea pentru acesta a unor maeștri vestiți precum Albrecht Dürer, Lucas Cranach, Hans Holbein, de-a lungul secolelor XVIII-XX. Artiștii ruși au adus o contribuție importantă acestui gen de grafică. Anii 1970-1990 ai secolului al XX-lea au fost foarte rodnici pentru semnul de carte. Dacă, în varianta clasică, ex librisul reprezenta o mică etichetă multiplicată, lipită de proprietarul bibliotecii într-o carte, pe care erau indicate în mod obligatoriu numele și prenumele bibliofilului, precum și un desen care îi dezvăluia pasiunile și interesele, atunci în ultima treime a secolului trecut noțiunea de „semn de carte” s-a transformat semnificativ: ex librisul devine un obiect al artelor plastice, se dezvoltă activ ca grafică miniaturală aforistică, devine un obiect al prestigioaselor expoziții-concurs internaționale pe o temă dată, precum și obiect de colecționare. El încetează să fie un atribut al colecțiilor de bibliotecă (private sau publice). Îmbogățite cu simbolistică nouă, acestea sunt utilizate pentru marcarea colecțiilor muzicale: partituri, discuri, casete - ex musicis. Existența ex librisului artistic este unul dintre indicatorii dezvoltării culturii naționale. Dorința oamenilor educați și culți de a conferi un caracter personal colecțiilor și adunărilor lor face ca artiștii miniaturiști să fie căutați, rezolvând cu succes sarcina pusă. Arta ex librisului, încă de pe băncile institutului, merge alături de autorul miniaturilor prezentate, reflectând nu numai o viziune originală, ci și predeterminând descoperiri pentru disciplinele conexe în care lucrează. Cronologia semnelor de carte arată lumea creatoare a artistului, ritmul deosebit al dezvoltării personalității sale. Ex librisul devine un mijloc de exprimare a atitudinii sale față de o persoană concretă, a apropierii sale de proprietarul gravurii, a pătrunderii în tema dezvăluirii, prin limbajul laconic al graficii, a lumii spirituale și a filozofiei de viață. Autorul aspiră la o deplină autoexprimare în toate temele compoziționale și varietățile măiestriei grafice, fără a uita cerințele formulate pentru ex libris: raportarea la personalitatea bibliofilului, îmbinarea scrisului cu desenul, respectarea anumitor dimensiuni. Ele pot fi rezolvate în chei diferite: simbolism, alegorie, antiteză, analogie, grotesc, enunț glumeț sau direct. O cotitură hotărâtoare în dezvoltarea creației s-a produs după o serie de participări la prestigioase expoziții europene de ex libris. Prin folosirea microscopului, gravura se ridică la un nou nivel și devine un obiect căruia îi acordă o atenție deosebită. S-a extins paleta procedeelor, a subiectelor și a motivelor. Se destramă concepția tradițională despre placa metalică (formă). Tonul devine obiectul inspirației. Artistul folosește intenționat unul și același procedeu, completându-l cu realizările anterioare ale posibilităților tehnice ale acvafortei. În primul rând, este vorba despre o preocupare mai conștientă pentru linie, hașură, însușirea unor procedee artistice noi. Motivul metaforic devine în această perioadă principalul impuls creator și cea mai puternică trăsătură a libertății creatoare multilaterale. Elementele de arhitectură, structură și tectonică au devenit tema preferată în ex libris pe toată perioada dezvoltării sale în creația artistului. Prezența tuturor acestor elemente îl introduce pe privitor în atmosfera arhetipurilor plane și spațiale, demonstrând apartenența autorului la pregătirea arhitecturală. La fel de inalienabilă este și predilecția artistului pentru ex librisul tipografic. Îl atrag posibilitățile instrumentelor și ale materialelor artistice (alunecarea penei, hașura gravată prin corodare, textura hârtiei). Linia, fluidă sau dinamică, capricioasă sau elegantă, curbată în mod bizar (ca în lucrările create în stil modern), naște asociații cu imaginea proprietarului semnului. Pentru o expresivitate mai mare, autorul folosește fundalul negru sau nuanțat al „plăcii”, pe care se mișcă linia. Ex librisul tipografic rămâne în continuare un simbol al relațiilor dintre artist și proprietar, un dialog tradițional între ei. Opusul caligrafic devine o operă de artă numai atunci când în el există poziția personală a autorului, măiestria, erudiția și atitudinea sa emoțională față de proprietarul semnului. Intrigat de simbolistica genului, privitorul caută în grafica multiplicată o impresie adecvată și personală despre proprietar, dezvăluirea temei indicate, viziunea creatorului. Principiul filozofic fin și delicat, încercarea de a conferi operei miniaturale perfecțiune și frumusețe, aprecierea stilului creator, i-au permis autorului să ridice gravura de mici dimensiuni la un nou nivel calitativ. Semnul de carte realizat pentru contemporani se transformă într-un document grafic de mic format al epocii, în care se reflectă personalitățile timpului dat, filozofia epocii și posibilitățile tehnice de realizare a opusului. Realizând un ex libris, autorul creează nu doar un semn funcțional de apartenență, ci o operă care are semnificația unui simbol al ecoului artistic dintre cultură, personalitate și timp.
