Șapte întâlniri cu Bogdesco

La 20 aprilie 2013 s-au împlinit 90 de ani de la nașterea lui Ilia Trofimovici Bogdesco.

Artist al Poporului din URSS, academician al Academiei de Arte a URSS, laureat al Premiului de Stat al RSSM. Laureat și deținător de diplome la concursuri republicane, unionale și internaționale de artă a cărții.

Medalia de Aur a Concursului Internațional de Carte de la Leipzig, Medalia de Bronz a Concursului Internațional „Cartea-75”, Diploma „I. Fedorov”.

Creația lui Ilia Bogdesco este multilaterală. Artistul s-a afirmat în domeniul picturii monumentale, al graficii de șevalet, al artei caracterelor tipografice, Dar întreaga forță a talentului său este consacrată creației în arta cărții. Este un maestru recunoscut al graficii de carte în țară și peste hotare.

Ilia Bogdesco este un om delicat, un artist cu o vastă cultură grafică, a cărui creație are legături puternice cu arta plastică clasică vest-europeană.

Lucrările sale în domeniul ilustrării literaturii artistice pentru copii, de la manuale până la operele clasice ale celor mai importanți autori ruși, europeni și moldoveni, au contribuit activ la introducerea în Moldova și în Rusia a principiilor progresiste de ilustrare și construcție artistică a cărții, de grafică de carte și caligrafie.

ÎNTÂLNIREA I

Studiez prin corespondență

Numele lui Bogdesco l-am aflat cu mult înainte de a-l cunoaște personal. În vestibulul Tehnicumului de Construcții din Chișinău, unde studiam la specialitatea „arhitectură”, se afla un chioșc de cărți. Acolo se vindea un album de desene intitulat „La cel de-al Șaselea Festival Mondial”, al artistului I. Bogdesco, necunoscut mie. Trebuie să spun că, la acel moment, cunoșteam un singur artist moldovean, A. A. Vasiliev, care vizita școala noastră și căruia îi fusese dăruit un desen de-al meu. La tehnicum studiam desenul și pictura, dar literatura pentru acest curs era puțină. Iar aici - un album întreg de schițe și portrete executate în creion! Pe deasupra, ediția fusese redusă la preț, întrucât apăruse încă în anul 1958. Cumpărând cartea, am aflat că doi artiști moldoveni reprezentaseră republica la cel de-al Șaselea Festival Mondial al Tineretului și Studenților de la Moscova. Cea de-a doua era Elvira Romanescu.

După ce am studiat albumul, am cumpărat tot de acolo o noutate - cartea „Desenele lui Ilia Bogdesco” (1963), abia publicată de editura „Cartea Moldovenească”. Ea a devenit cartea mea de căpătâi pe întreaga perioadă a studiilor la tehnicum și la institut. Textul scris de K. D. Rodnin l-am înțeles mult mai târziu, pe măsură ce achiziționam următoarele creații ale lui I. T. Bogdesco. Am reușit să adun aproape toate edițiile tipărite ale lui I. Bogdesco, începând cu „Punguța cu doi bani” de I. Creangă (1962) și „Miorița” (1967), până la „Meșterul Manole” de V. Alecsandri (1986). Am studiat toate ilustrațiile artistului, am reflectat asupra elaborărilor sale tipografice, am cercetat cu atenție abordarea profundă și serioasă a temei și a materialului. În propria mea creație îi datorez multe profesorului meu „prin corespondență”, pe care încerc să-l urmez și astăzi.

ÎNTÂLNIREA II

Creație comună

Din 1977 până în 1989 mi-a revenit să conduc secția de grafică mică și ex-libris a Societății Iubitorilor de Carte din Moldova. În această perioadă, datorită sprijinului președintelui societății, I. Țurcan (fost director al editurii „Timpul”), s-au putut face multe pentru promovarea artiștilor cărții moldovenești. Astfel, în 1979 a fost propus un amplu proiect de editare a zece broșuri despre arta graficii de carte și a ex-librisului din Moldova. Au fost selectați primii trei ilustratori de carte - I. Bogdesco, I. Cârmu, F. Hemuraru, precum și artiștii de ex-libris - G. Bosenko, P. Vlah, L. Nikitin. Am elaborat machetele de principiu ale acestor două serii și a început selectarea materialului ilustrativ. Alcătuirea unor asemenea ediții este o muncă dificilă și migăloasă. Materialul trebuie să se înscrie în structura machetei, dar principalul este să fie dezvăluită creația și autorul publicației să fie mulțumit. Aici m-am confruntat pentru prima dată cu selectarea în comun a materialului și cu machetarea. A trebuit să comunic simultan cu primii trei autori. Așa o cerea graficul de predare a materialului.

Îmi amintesc lucrul cu Ilia Trofimovici, considerațiile și exigențele lui. Înțelegeam că materialul ilustrativ trebuia dispus academic, competent. Materialul era numeros. Autorul avea în urma sa zeci de ilustrații executate admirabil. Ediția urma să fie realizată în alb-negru, iar aceasta ușura sarcina. Toate lucrările lui Bogdesco sunt tonale. Dar să selectezi și să dezvălui spectrul artistului, de la caracterul tipografic până la copertă, de la manual până la opera literară, de la construcția cărții până la materialul grafic - era o sarcină dificilă. Înțelegând că ilustrațiile trebuiau să se încadreze cu ușurință în carcasa vizuală, în grila ediției, am conceput o machetă simplă, limpede din punct de vedere arhitectonic. Am selectat lucrările care îmi plăceau, le-am inclus într-o variantă a machetei și am plecat la „examen”.

Bogdesco a examinat cu atenție varianta propusă și, cu blândețe, fără a îngrădi aportul autorului, a început să vorbească despre ușurința perceperii, despre spațiul aerisit din format, despre caracterul organic al machetei, despre o altă selecție a materialului ilustrativ. La final a fost exprimată dorința de a examina în această cheie o nouă variantă. Am început să machetez și să selectez lucrări noi.

Arta lui Ilia Bogdesco nu a fost niciodată apanajul exclusiv al unui cerc restrâns de cunoscători ai graficii. Printre admiratorii săi se numără atât bibliofili, cât și artiști amatori și profesioniști ai graficii. În ilustrațiile lui pot fi găsite spiritul elegant și critica socială, lirismul și conflictele tragice, împletirea clasicului cu spiritul rătăcitor al contemporaneității. Pe aceste contraste și opoziții se clădește creația marelui maestru. Bogdesco - adept al artei realiste, care percepe lucid lumea. Leitmotivul creației sale - omul și victoria asupra dezumanizării. Formulând acest lucru, am decis să construiesc noua machetă astfel încât în spatele creației să fie simțit creatorul, în spatele formei - conținutul, în spatele temei - gândurile și sentimentele artistului. Am ținut cont de marginile academice, de lejeritate și opoziții, de delicatețea fundalurilor și am plecat pentru aprobare.

Macheta a fost acceptată, caracterul tipografic a fost convenit și a venit propunerea de a consfinți cele realizate.

Ilia Trofimovici a scos o sticlă mare, pe care trona inscripția caligrafică „Spiritus vini”, executată, firește, chiar de autor. Am stat până târziu, discutând sau, mai exact, ascultându-ne unul pe altul și simțind o enormă plăcere a comunicării. El îmi arăta zeci de plăci de cupru, stricate și refăcute iar și iar. Grava până când obținea un anumit rezultat, cel de care avea nevoie. Povestea cât de exigent caută și elaborează o compoziție sau alta. Cum, elaborând o temă nouă, studiază noi posibilități, noi materiale și instrumente necesare pentru crearea ilustrațiilor operei respective. Eram uimit de o asemenea abordare profundă a profesiei și de incredibila capacitate de muncă. Eram uimit de acele căutări și descoperiri, de desenele și schițele fără număr. Dar dintre ele rămâneau numai cele care îl mulțumeau pe creator, celelalte fiind arse fără milă în șemineu, răspândind dogoarea inteligenței și a muncii titanice. Au fost lecții de neuitat ale meșteșugului grafic, ale înaltului meșteșug al lui Bogdesco.

O altă temă interesantă, abordată în acea seară și care m-a zguduit, a fost Bienala Internațională de Grafică de la Cracovia (Polonia), de unde tocmai revenise Ilia Trofimovici și unde făcuse parte din juriu din partea artiștilor sovietici. El vorbea despre temele, formatele, tehnicile și orientarea generală a acestei bienale. Vorbea cu entuziasm despre gravura unui grafician polonez, despre formatul incredibil al foii și despre dimensiunea de neînțeles a plăcii de imprimare. În colțul de sus al acestei lucrări de format mare era gravată o muscă colorată, de la care cădea o umbră. În cuvintele lui se simțea uimirea profesională, dar, referindu-se la rezultat, a spus: „Eu, ca reprezentant al artei realiste sovietice, nu puteam vota favorabil această lucrare”. Era un adept al școlii academice și experimentul formal îi era străin. Dar cum să vorbești despre expresivitatea plastică a artei plastice ignorând structura formală a operei? Astăzi aceste căutări sunt ceva de la sine înțeles, dar atunci, în țara noastră a realismului socialist, asupra lor fusese impus un tabu. Pentru mine și acea întâlnire a devenit o lecție și îmi oferă un prilej pentru reflecții ulterioare.

ÎNTÂLNIREA III

Aderarea la Uniunea Artiștilor Plastici

Mi-am legat viața de Uniunea de creație a Artiștilor Plastici în anul 1971, când, fiind încă student la secția de arhitectură a Institutului Politehnic din Chișinău, am devenit participant la Expoziția Orășenească a Tinerilor Artiști. Lucrările pentru expoziție erau selectate în sala Uniunii Artiștilor Plastici din Moldova de către artiștii de frunte ai republicii. Eram mândru că lucrările mele grafice fuseseră selectate și susținute de Gheorghe Vrabie, pe atunci un artist tânăr și progresist, absolvent al Academiei de Arte din Leningrad. Din acel moment a început numărătoarea activității mele de creație.

În 1980, având deja în urma mea un mare număr de lucrări și expoziții de nivel unional și internațional, am decis să ader la Uniunea Artiștilor Plastici, unde până atunci figuram în Asociația Tinerilor Artiști și Critici de Artă. Era necesar să obțin recomandarea secției profesionale, adică a celei de grafică, să trec de ședința consiliului Uniunii Artiștilor Plastici și să primesc aprobarea pentru o expoziție personală. Apoi urmau expoziția, ședința comisiei de admitere din republică și confirmarea de către comisia de admitere a Uniunii Artiștilor Plastici din URSS. O „mașină de tocat” destul de serioasă. De-a lungul unui deceniu îndeplinisem diferite însărcinări ale Uniunii, desfășuram activitate obștească de promovare a artei și îi cunoșteam pe aproape toți membrii Uniunii.

Consiliul a propus ca expoziția personală să fie realizată în două direcții: afiș și grafică mică (gravură de format mic și ex-libris). În acea vreme nu puteai pretinde la calitatea de membru lucrând în forme mici. Lucrările trebuiau să fie epocale și realist-socialiste. Eu aveam pe atunci succes în genul formelor mici, iar președintele consiliului, I. Bogdesco, a propus ca expoziția să fie completată cu grafică mică.

Pentru doi octombrie fusese stabilită ședința extinsă a consiliului și a comisiei de admitere, prezidată de Bogdesco. Mi-a venit rândul să fiu chemat „pe covor”. Intru cu totul liniștit, mă așez pe scaunul oferit, pregătindu-mă să răspund la întrebări. În spatele meu se aflau lucrări validate, o expoziție elaborată și verificată de vicepreședintele V. Obuh, recomandări excelente. Prima întrebare s-a dovedit uluitoare, nu eram nicidecum pregătit pentru așa ceva: „De ce aderați la Uniunea Artiștilor Plastici, fiind membru al Uniunii Arhitecților (la acel moment eram deja de cinci ani membru al UA din URSS)? Continuați să lucrați așa cum ați lucrat până acum”. Au urmat, pe același ton și cu același subînțeles, încă o serie de întrebări.

Acest torent, cum mi se părea mie, a fost întrerupt de Ilia Trofimovici: „Am discutat cu pretendentul și mi-a spus că, în cazul admiterii în Uniune, va părăsi institutul de proiectări și va trece la activitate de creație. De aceea trebuie examinate potențialul creator și posibilitățile artistului”. În realitate, nu discutasem niciodată cu nimeni despre acest subiect. Era o manevră diplomatică, dacă aceasta poate fi considerată diplomație. Chestiunea era că acesta constituia un precedent: până atunci nu existaseră membri concomitent ai două uniuni de creație, iar acest fapt era perceput ca ceva imposibil. După un timp, discutarea candidaturii mele a deviat din nou pe o cale nefavorabilă mie: afișele mele - nu sunt de școală sovietică, iar grafica mică - nu este un indicator al artei.

Ilia Trofimovici a rugat comisia să se apropie din nou de compartimentul meu și să acorde încă o dată atenție câtorva lucrări. Eu am rămas pe loc, iar membrii comisiei au plecat să-și „schimbe” părerea. Nu știu ce le-a spus și cum a argumentat președintele. Singurul lucru care mi-a ajuns la urechi a fost că el a spus: „...avem nevoie de asemenea oameni în Uniune”.

Revenind la locul său, a supus votului întrebarea dacă această candidatură urma sau nu să fie admisă la votul secret. Decizia a fost adoptată în unanimitate. Eram sigur că trecusem cea mai grea încercare. Adunarea era foarte mare, erau prezenți mulți artiști cu care comunicam îndeaproape, pentru care elaboram cataloage, broșuri, împreună cu care executam lucrări. Când a fost anunțată decizia, am aflat că pentru alegerea mea fuseseră exprimate cu patru voturi mai mult. Cred că tocmai votul dublu al lui Bogdesco mi-a oferit șansa de a deveni artist.

Ciudățenia constă în faptul că eu, aflând în ziua de doisprezece, la amiază, despre admiterea mea în UAP din URSS, dintr-o coincidență și fără să mă gândesc deloc la aceasta, depusesem în prealabil cererea de eliberare din funcție începând cu ziua de treisprezece. Ilia Trofimovici vorbise despre acest lucru fără să știe nimic despre acel fapt.

ÎNTÂLNIREA IV

Invitație la expoziția GB

În primăvara anului 1986 urma să aibă loc prima mea expoziție, „Ex-librisul în acvaforte”. Am hotărât să execut pentru această expoziție o invitație în acvaforte, cum se spune, lucrată manual. Ținând cont de faptul că mulți colecționari adună asemenea invitații, cu atât mai mult pe cele executate pentru expoziție chiar de autor, am luat decizia de a grava pe copertă o monogramă mare GB și numele BOSENKO. În interior, o filă cu explicații - unde, când și cu ce prilej. Pentru expedierea internațională, acest lucru era corect și comod. Desigur, era de înțeles că nu va veni nimeni, dar invitația avea totuși să intre în colecția artiștilor și colecționarilor. Am executat tirajul, l-am semnat (signat), am confirmat paternitatea și am început expedierea.

Cu câteva zile înainte de deschiderea expoziției, ținând cont de faptul că îl cunoșteam pe I. Bogdesco și dorind să aud părerea unui profesionist de înaltă ținută, l-am sunat pe Ilia Trofimovici și l-am întrebat dacă nu ar dori să asiste la deschidere. „Adu invitația”, - mi-a răspuns maestrul. Am venit la el, m-am apropiat de masă și am scos cu mândrie invitația nominală, completată pe numele lui Bogdesco. Cât de mare mi-a fost dezamăgirea când i-am simțit privirea și am auzit cuvintele: „Ce, nu ai alt alfabet? De ce este în grafie latină?” Mult mai târziu am conștientizat pe deplin deosebirea dintre scrieri, dar atunci încă nu acordam prea mare importanță tuturor acestora și eram surprins copilărește de o asemenea indignare. Invitația a rămas pe masă, iar Bogdesco nu a fost prezent la deschiderea expoziției. Omul aparținea în întregime sistemului și nici măcar monograma nu o putea considera o glumă. Fiecare își poate imagina impresiile acestei întâlniri, dar trăirile mele - cu greu.

ÎNTÂLNIREA V

Examenele de admitere

În anul 1985 s-a luat decizia de a deschide o secție de arte în cadrul Institutului de Arte. Se presupunea că, în timp, secția avea să devină facultate. Pregătirea urma să se desfășoare sub patronajul Uniunii Artiștilor Plastici din Moldova. De aceea toți profesorii erau selectați și aprobați de secretariatul Uniunii. Am avut noroc: am fost propus ca profesor principal la specialitatea „Interior și echipament”. Ilia Trofimovici preda la „Grafică”, cursul „Ilustrație de carte”.

În anul optzeci și șase, pasiunile se încinseseră deja serios, iar concurența depășea șapte persoane pe un loc. Grupele erau formate conform normativului: cel mult cinci persoane pe un loc. Examenele erau „continue”, iar apoi urma să se întrunească comisia de admitere, care îi evalua și selecta pe viitorii studenți. Eu eram responsabil de examenul de compoziție, Bogdesco - de desen, Serbinov - de pictură. Ședința finală a comisiei se desfășura într-o aulă mare, în prezența tuturor profesorilor cu drept de vot. Disputele au fost aprinse și s-au prelungit până la ora trei noaptea.

În acea vreme, Ilia Trofimovici și cu mine locuiam aproape unul de celălalt, în același cartier. După încheierea dezbaterilor, am hotărât să mergem pe jos, să ne revenim și să respirăm aerul curat de iulie. Vorbeam despre nivelul candidaților, despre sistemul examenelor și, treptat, am revenit la discuția recentă. Am încercat să exprim ceva, să obiectez, dar vocea întotdeauna liniștită și autoritară a lui Bogdesco nu-mi dădea posibilitatea să-mi duc până la capăt logica interioară a raționamentelor. Respectul meu față de acest om nu-mi permitea niciodată să mă contrazic cu el. Întrerupându-mă, Ilia Trofimovici, cu calmul său caracteristic, a spus: „Crezi că am fost întotdeauna atât de calm? În tinerețe, asemenea ție, luam atitudine, mă zbăteam, încercam să demonstrez. Dar există situații în care nu poți face nimic și nu poți schimba nimic. Există o anumită obiectivitate, care există independent de noi. Iar tu te vei zbate, îți vei strica dispoziția, sănătatea, dar, principalul, îți vei face, ca să spunem mai blând, oponenți, însă nu vei schimba nimic”. Îl ascultam, dar mă gândeam în același timp că lucrurile nu stăteau așa, că aveam un alt caracter și fusesem educat altfel. M-am gândit în repetate rânduri la aceasta în diferiți ani ai vieții mele, revenind iar și iar la cele spuse de el atunci. Și, într-o zi, am ajuns la concluzia că purtarea lui fusese dictată de viața sa grea. Abia după douăzeci de ani am conștientizat și mi-am însușit pe deplin lecția dată de el, acea afirmație a lui. Probabil ar fi trebuit să aud acest lucru în adolescență, în procesul formării mele.

Dar și I. Bogdesco continuă până astăzi să ilustreze pentru sine opera sa preferată, „Don Quijote” de Cervantes.

ÎNTÂLNIREA VI

Expoziția „Bogdesco-75”

În aprilie 1998 urma să fie sărbătorită la Chișinău împlinirea vârstei de șaptezeci și cinci de ani a lui I. Bogdesco. În acea perioadă el locuia deja la Sankt Petersburg. Am propus să elaborez stilul expoziției, care includea, înainte de toate, logotipul și emblema festivității, afișul, catalogul, invitația etc. Elaborarea trebuia realizată înainte de sosirea maestrului, apoi, la venirea lui, totul trebuia coordonat și tipărit în perioada pregătirii expoziției.

Am hotărât să găsesc pentru seria vizuală un desen sugestiv și caracteristic creației lui Ilia Trofimovici. Foarte repede m-am oprit la figura monumentală din ilustrațiile pentru opera lui V. Alecsandri „Meșterul Manole”, cu denumirea convențională „Omul cu bastonul de pictor”. El crea impresia că înaintează, întruchipând drumul în artă pe care I. Bogdesco l-a căutat întotdeauna. Apoi am mărit monograma cu care artistul își semna operele sau, mai exact, pe care o grava. Am executat cifra-emblemă 75 și am început combinarea acestor elemente.

Exigențele pe care le-ar fi putut formula autorul, în principiu, le puteam deja presupune. Dar, în această lucrare, în spatele căutărilor ritmice, cromatice și constructive, doream să arăt sensul umanist al artei lui Bogdesco. Doream să transmit senzația unui grafician care caută și gândește intens. În pofida faptului că foile executate de el sunt ușor de perceput, în spatele lor se află o mare muncă și experiență. Să transmit laconismul și contrastele creației sale, fie că era vorba despre o lucrare în peniță, un acvaforte sau un desen în sepia. Înțelegeam că stilul expoziției trebuia construit asemenea personajelor din ciclurile sale grafice, care parcă nu reușiseră să încremenească și doar își încheiau mișcarea. Toate aceste raționamente le-am transpus în plan, le-am tipărit și, până la sosirea lui Ilia Trofimovici, am așezat totul pe o masă mare.

El a examinat totul foarte atent, a studiat minuțios și, zâmbind, a spus că totul îl mulțumea. Uitând de vârsta mea, m-am simțit din nou ca un școlar aflat în fața profesorului său. Lucrarea reușise, iar acest lucru se vedea după expresia sărbătoritului. Nici catalogul, nici afișul, nici celelalte materiale ale expoziției nu purtau numele meu și mulți credeau că Bogdesco adusese de la Petersburg o elaborare foarte elegantă și competentă. Acest stil al expoziției a fost darul meu pentru aniversarea maestrului.

ÎNTÂLNIREA VII

Despre caligrafie

Această întâlnire a avut loc în decembrie 2005, în timpul ultimei veniri a maestrului la Chișinău. În miezul unei zile de iarnă însorite, în felul moldovenesc, Ilia Trofimovici a intrat în atelierul meu cu un pachet în mâini. După ce și-a scos hainele, mi-a oferit imediat un dar de curtoazie (la care nu poți decât să visezi): cartea „Caligrafia”, abia publicată la Sankt Petersburg. Rodul multor ani de cercetare și scriere. Și catalogul ultimei sale expoziții. Monografia a devenit leitmotivul conversației noastre, care trecea uneori la problemele gravurii și ale aceleiași educații artistice.

Firește, s-a legat o dispută asupra problemelor creației contemporane. Bogdesco - este un artist a cărui creație rămâne interesantă și importantă sub aspectul îmbinării școlii academice din Leningrad cu contemporaneitatea. Potrivit lui Bogdesco, „nu judecăm suficient de sever grafica de astăzi. Nu analizăm suficient de serios păcatele reale și imaginare ale artei plastice. Există o predominare a formalului și abstractului”.

Parcursul creator al lui I. Bogdesco este unic. El a reușit să îmbine în el „Renașterea înaltă” și școala profesorilor din Petersburg, gravura clasică și atitudinea contemporană față de compoziție. Și să demonstreze că aceasta are dreptul la viață. Am reflectat mult asupra acestor probleme și, totuși, rămân un adept al artei contemporane. Nu se poate face mereu apel la experiența creatoare a maeștrilor din anii trecuți. Ne putem sprijini pe ei, îi putem invoca, dar nu trebuie să încercăm să extragem modele pentru dezvoltare și imitație. Urmând o asemenea cale, vom rata o altă posibilitate prețioasă - să privim în viitorul artei, să cercetăm fenomenele artistice noi, încă neconturate, cărora le este sortit să devină o valoare unanim recunoscută. Dar acestea nu erau gânduri rostite cu voce tare, erau reflecții de la egal la egal.

Răsfoiam cartea despre caligrafie, admirabil ilustrată și editată, iar Ilia Trofimovici reflecta cu voce tare: „Arta scrisului de mână din vremurile vechi și noi, farmecul său estetic sunt percepute de noi ca un izvor de inspirație. Noi toți bem din acest izvor neîntinat. Această moștenire neprețuită - este unica școală profesională pentru cei care vor să-și desăvârșească măiestria. Chiar și cei mai experimentați maeștri vin aici după cunoștințe și gust ales. Natura îi înzestrează pe mulți cu un simț aparte al «literei frumoase», cu capacitatea de a simți subtil caracterul scrisului. Acești oameni nu sunt indiferenți față de scrisul de mână. Visul lor devine această lume frumoasă și uimitoare - caligrafia”.

Ascultam și mă gândeam că toate acestea trebuiau auzite de un public larg, de artiști începători și experimentați. Ilustrațiile incluse în această ediție ar fi putut fi reproduse de mâna maestrului la un curs de măiestrie susținut de el. Dar noi, ca să spunem mai blând, nu practicăm aceasta. Tocmai de aceea avem asemenea artiști publicitari, de care depinde în mare măsură chipul estetic al orașelor noastre. Și asemenea ilustratori ai literaturii pentru copii, care formează concepția despre lume a copiilor noștri...

Beam ceai și examinam lucrările mele tipografice. Pentru mine era important să văd și, încă mai important, să aud părerea unui spectator atât de exigent. Arătam seriile de lucrări: „Literatura și muzica”, „Compozitori și poeți”, „Caligrafia și litera”.

Explicam că fiecare foaie - era un fel de mesaj, mesaje-caracterizări reunite într-un ciclu nu printr-o temă exterioară, ci prin structura interioară. Și, dintr-odată, dintre numărul mare de lucrări, o monotipie în relief, de bronz, cu inscripția numelui compozitorului italian „Corelli”, rămâne mult timp în mâinile lui. A examinat-o îndelung, când apropiind, când îndepărtând compoziția, apoi a rostit încet că în lucrări se simțea mișcarea mâinii artistului, apăsarea pensulei și a peniței, îmbinate în compoziția concepută. Ciclul este construit profesionist, fiind unit prin formatul foii, maniera de execuție și structura imagistică. Privind încă o dată aceeași foaie „Corelli”, a rostit cu blândețe și insinuant: „Măiestria de a lucra cu penița lată este în concordanță cu tradițiile artei scrisului de mână formate istoricește. Acesta este cel mai simplu, accesibil și universal instrument caligrafic. Cu ajutorul acestui dispozitiv nepretențios, de-a lungul a peste două mii de ani s-au format specificul, lizibilitatea, oportunitatea și frumusețea scrisului caligrafic”.

Examinam gravurile, ediția de cărți poștale „Chișinăul vechi” și ne minunam cum fusese orașul, ce construcții arhitecturale existaseră în el și, din păcate, nu s-au păstrat.

În acea zi am străbătut „labirinturile” caligrafiei și gravurii, ale educației și arhitecturii. Și era evident că Ilia Trofimovici își păstrase fidelitatea de artist față de convingerile și principiile sale, față de tradițiile realiste și bogăția patrimoniului mondial. El continuă să manifeste un interes atent nu numai față de căutările creatoare, ci și față de tot ceea ce îl înconjoară. Artistul a reușit să rostească un cuvânt cu greutate în grafică și caligrafie. Acesta - este cuvântul continuității școlii academice și artei plastice contemporane. Acesta - este cuvântul mișcării dinspre trecut spre viitor.

La plecare, m-a invitat la prezentarea unei ediții unice, pe care o adusese cu el - rodul a zece ani de reflecții și căutări, trăiri și dezamăgiri. Aceasta - este cartea manuscrisă cu gravuri de autor „Don Quijote” a clasicului spaniol Cervantes.