Iuri Tumanian

- omul care m-a ajutat să înțeleg și să formulez propria mea abordare a creației. Prima mea întâlnire serioasă cu Iu. B. Tumanian a avut loc în toamna anului 1978, în sediul vechii clădiri a Uniunii Arhitecților (acum este sediul direcției Muzeului Național de Artă al Republicii). Iuri Bogdanovici își împărtășea impresiile despre călătoria în America. Prin nivelul de pregătire al vorbitorului, sistematizarea și rigoarea materialului - aceasta semăna mai degrabă cu o prelegere. Ulterior am aflat că, după întoarcerea din SUA, Tumanian nu a vorbit cu nimeni timp de trei luni, digerându-și impresiile, adunându-și gândurile. În timpul întâlnirii menționate mai sus, el a făcut o analiză a urbanismului și a arhitecturii contemporane din mai multe orașe ale Americii. După ce mi-am exprimat cu reținere admirația pentru cele auzite despre Statele Unite, prinzând un moment potrivit, m-am apropiat de el pentru a-mi exprima recunoștința și sentimentul de satisfacție față de cele auzite. Interesându-se de numele meu de familie, lectorul a spus că îl știe de mult timp de la colegii arhitecți și din observațiile asupra vieții artistice a republicii. Firește, acest lucru m-a măgulit.

Împreună am pornit să ne plimbăm prin orașul Chișinău, punându-ne unul altuia diverse întrebări și ascultând cu atenție răspunsurile. Faza finală a călătoriei noastre a fost invitația de a colabora la institutul de proiectare „Chișinăugorproiect”, condus de Iu. Tumanian. Pe atunci, acolo lucra o cohortă de arhitecți interesanți și talentați și urma să se deschidă un nou atelier de creație „KM 7”. După un timp, am devenit angajatul acestuia în funcția de al treilea GAP (arhitect-șef de proiecte). Cele două echipe deja formate erau conduse de arhitecții V. Klevenski și V. Bessonov.

Activitatea la institut a început cu o atentă observare de către Iuri Bogdanovici a muncii mele sau a creației mele, se pare că simțea răspunderea pentru invitația ce mi-o făcuse. Am primit posibilitatea să formez după bunul meu plac o echipă de proiectanți. Era un caz ideal de a începe activitatea, cum se spune, de la „o foaie albă”. Tumanian venea deseori în atelierul nostru, urmărind căutările creative ale noului colectiv.

Îmi plăcea că Iuri Bogdanovici participa la toate proiectele institutului; unde cu un sfat, unde cu ajutor, unde cu mâna. Îmi amintesc, ca și cum ar fi acum, proiectele pe care arhitectul-șef le „finisa” și care astăzi înfrumusețează orașul. El nu-și trecea niciodată și nicăieri numele pe lucrările altora, mă refer la o paternitate falsă, și nu „presa” niciodată din acest motiv. Putea să dea un sfat, să îndrume, iar uneori, la nevoie, să și definitiveze orice proiect al institutului, dacă era necesar. Organizația de proiectare pe care o conducea avea propria sa înfățișare, propriul stil și propria marcă. Pentru aceasta el și-a investit multă energie și talentul de conducător creator. Prețuia acest lucru, fapt despre care și astăzi mărturisesc clădirile și construcțiile a căror edificare o ocrotea cu atâta grijă.

Ne întâlneam cu arhitectul-șef la institut, tot mai des. A început să vină în atelierul meu și să mă invite la el.

Cea mai de neuitat impresie mi-a rămas de la prima vizită în galeria de acasă a lui Tumanian - pictorul. Pe pereți erau atârnate multe lucrări. Ele alternau: pictură cu grafică și invers, în conformitate cu cerințele interiorului. Unele opere stăteau într-o încăpere separată, destinată atelierului. În principal, acestea erau lucrări executate în tehnica „ulei” pe placă fibrolemnoasă. Tumanian a început să stăpânească aceste mijloace artistice la Chișinău. Perioadei Alma-Ata îi aparțin în principal acuarela și creionul. În toate manierile, creatorul profesa numai analitica filonoviană, într-o gamă echilibrată și „poant”. Tehnica aplicării stratului de lac și vopsea a fost de asemenea studiată și preluată de el de la P. Filonov. Apogeul acestei școli a fost lucrarea-replică a lui Tumanian care înfățișa douăzeci și patru de capete umane preluate din diferite tablouri ale lui P. Filonov. După ce a scris două tratate: „Arta analitică a lui P. Filonov” și „Arta postanalitică”, Iu. Tumanian și-a schimbat întrucâtva maniera și tehnica de realizare a tablourilor. Totodată, el a creat și a condus școala de artă analitică.

Maestrul era foarte exigent și selectiv față de creația sa. După ce a avut propriul atelier de creație, am început să ne întâlnim, să discutăm și să dezbatem probleme artistice și mai des. Gazda, pe cât posibil, încerca să invite la el un arhitect sau un pictor cunoscut pentru a le auzi părerea despre lucrările sale de pictor. Voi menționa de îndată, fără a numi nume, că nu primea satisfacție de pe urma prezentării celor mai intime lucruri ale sale și a răspunsurilor la întrebările sale. Iuri Bogdanovici se întreba adesea și mă întreba: „Cum se poate ca, ocupându-te de meseria noastră, să nu înțelegi, să nu simți sau, mai mult, să nu fii pregătit să percepi ceea ce este înfățișat în aceste tablouri?” Tocmai așa: „Nu sunt pregătit pentru așa ceva” reacționau mulți dintre cei cărora le arăta lucrările sale. În cele din urmă, maestrul a ajuns la concluzia că nu are rost să se „dezbrace” în fața fiecăruia și a încetat experimentele de prezentare a creației sale artistice.

La o anumită etapă, Tumanian a început să-și revizuiască, să-și epureze și să-și distrugă lucrările. Nu pot spune ce l-a îndemnat la un asemenea pas. Lăsa, după părerea sa, operele cele mai bune și importante, le înrăma și le cataloga. Acest inventar a fost ulterior completat cu lucrări noi și există până în ziua de azi.

Este interesant că aceeași soartă a avut-o și biblioteca creatorului... A tăiat toate cărțile, a sistematizat și a grupat materialul din ele după teme și l-a pus în mape. Toate operele din acea perioadă aveau o singură dimensiune - 80x80 cm. Pentru lucrările sale, el însuși a elaborat rame și cutii. Se crea impresia că se pregătea de mutare, lucru care într-adevăr s-a întâmplat în 1991.

În capitala Moldovei, Iu. B. Tumanian a trăit cincisprezece dintre cei mai buni ani ai săi și a fost nevoit să plece din Chișinău din motive cunoscute: „Prin modul de viață, prin creație, prin arhitectură - sunt internaționalist și nu suport deloc asemenea manifestări”, spunea el. La vârsta de treizeci și patru de ani, mi se părea că am rupt pentru totdeauna cu profesia aleasă de arhitect (până atunci îi consacrasem optsprezece ani) și eram gata să trec într-un domeniu înrudit, când Tumanian a rostit fraza sacramentală: „Dacă vrei să obții ceva în arta plastică, - lichidează deficitul de informație vizuală și deficitul de cunoștințe privind istoria artei plastice, completează lacunele existente, iar principalul - cunoaște capodoperele artei mondiale în original, ceea ce presupune vizitarea Luvrului, Prado, Ermitajului și a altor galerii naționale ale lumii. Numai însușind toate acestea, poți găsi ceva al tău, personal, subconștient”. În aceasta consta succinta îndrumare a lui Iuri Bogdanovici. Tumanian ținea multe prelegeri în diferite direcții; acestea erau arhitectura contemporană, muzica, psihologia, pictura abstractă și analitică. Dar principalul - a reușit să organizeze „Școala de artă analitică” și să formuleze conceptul dezvoltării ei. Fiind un adept fanatic al acestei direcții filonoviene, considera de datoria sa să popularizeze, să perfecționeze și să transforme acest stil. Îi era necesar, întrucât și-a propus să scrie un tratat despre pictura analitică, sau mai degrabă - despre cea postanalitică. Pentru aceasta era necesar să studieze moștenirea lui P. Filonov, să descrie principiile și procedeele, iar apoi să meargă mai departe în teoria și practica picturii. Această muncă titanică a durat mulți ani.

Iuri Bogdanovici nu se raporta la mine ca la elevul său, deși eu îl consider pedagogul meu indirect. Odată, în 1982, a venit la mine în atelier într-o dispoziție înălțată, și-a slăbit cravata și a spus: „Mi s-a alocat un spațiu în Casa Tineretului și voi deschide acolo o școală de analiză, vei veni cu mine să lucrezi cu tineretul? Știu că nu stăpânești acest colorit și această tehnică de pictură, dar stăpânești gândirea, transformările și acvaforta. Multe dintre lucrările tale spun că mergi pe această cale. Iar eu trebuie să includ și să verific drumul în compozițiile alb-negru și tonale. Noul tratat trebuie să se îndepărteze de canonul existent și să ne ducă mai departe.” Propunerea era ispititoare, cu atât mai mult cu cât eu, cu câțiva ani mai devreme, ajunsesem la analitică, fără să știu nimic nici despre ea, nici despre apologetul acestei mișcări - P. Filonov. Am elaborat pentru mine o direcție pe care am definit-o astfel: „Desenul prin metoda proiectării”. În esență, aceasta era o pătrundere inconștientă în arta analitică, iar Tumanian a înțeles acest lucru. Mi-am dat acordul, fără să înțeleg încă faptul că deveneam ostaticul acestui stil pentru decenii.

Din fericire, în toamna anului 1986, la Moscova, în noua Galerie Tretiakov, s-a deschis pentru prima dată expoziția retrospectivă a lui Pavel Filonov. Am plecat acolo pentru a cunoaște vizual „analitica”, ca să pot comunica cu Tumanian de la egal la egal, atât prin informare, cât și prin emoționalitate. Iuri Bogdanovici a avut norocul să cunoască opera acestui maestru genial în tinerețe. Pavel Iakovlevici Zalțman, unul dintre elevii școlii lui Filonov, exilat în Kazahstan, l-a inițiat în aceasta. Odată, pe baza unei scrisori de recomandare, acesta l-a trimis pe tânărul Tumanian la Leningrad, în depozitul Muzeului Rus, unde pe „tamburi” sunt adunate toate pânzele geniului. Conform testamentului său, sora lui, Evdokia Nikolaevna Glebova (născută Filonova), a transmis acestui muzeu întreaga moștenire creatoare a pictorului. Timp era - o noapte. Astfel s-a produs cunoașterea de către Iuri Bogdanovici a picturii lui Filonov, după care arhitectul Tumanian și-a legat pentru totdeauna viața de acest stil de artă plastică. Mai 1990 mi-a lăsat multe momente plăcute de comunicare cu maestrul, când la Chișinău a avut loc expoziția „Design SUA”. Atelierul meu a fost inclus în orbita programelor culturale. El a fost vizitat de soția ambasadorului Statelor Unite în URSS, doamna Rebecca Matlock, Eugene Kohn - arhitect principal al companiei „Kohn Pederson Fox”, și mulți alții. În această perioadă, eu și Tumanian ne prezentam împreună lucrările, eu în originale, Iuri Bogdanovici în diapozitive. El voia să verifice reacția față de operele sale postanalitice, deoarece spectatorul american nu cunoștea deloc opera lui Filonov și nu era pregătit să o perceapă. După asemenea evenimente rămâneam singuri, ne relaxam și ne dedam discuțiilor despre întâlniri. La el era un ritual - să pregătească și să susțină o expunere, iar apoi să tragă concluziile. În toamna aceluiași an, Tumanian a conceput planul de a se muta din Chișinău. Prin canalele sale a început să studieze variantele posibile, să propună orașe în care ne-am putea muta împreună. Propunerile nu erau făcute doar mie. El propunea să organizeze o anumită „oază”, un mediu de viață, în care toți să fie ocupați cu treaba lor. Să proiectăm, să predăm, să ne odihnim împreună. Orașele propuse nu erau mari, de aceea el intenționa să devină acolo un anumit strat „cultural”.

Dintre câteva variante, din anumite motive, arhitectul a ales Starii Oskol, regiunea Belgorod. Acolo l-am vizitat pentru prima dată în iulie 1993. El era, ca și înainte, arhitectul-șef al institutului și pe pereții cabinetului său atârnau de asemenea multe proiecte și schițe. Însă acestea erau proiecte de altă calitate. Nu erau atât de puternice, grandioase, expresive precum cele din Chișinău sau Alma-Ata și purtau amprenta unui orășel provincial și a economiei postperestroika. Dintre toate proiectele se distingea o capelă care urma să apară la noul cimitir din Starii Oskol. Era foarte proporționată, cu o abundență de detalii frumos elaborate.

În pictură au apărut lucrări noi, teme noi. Această etapă creatoare s-a desfășurat pe fundalul lucrărilor elevului lui Filonov - P. Ia. Zalțman, care, la rândul său, fusese profesorul lui Tumanian. În principal, acestea erau colaje din operele pictorului-profesor, suprapictate și completate în compoziții noi. Toate erau atârnate în sala mare a apartamentului maestrului, cu interioare novatoare, așa cum mi se păreau pe atunci. Ne plimbam din nou, ca și la prima întâlnire la Chișinău, însă acum prin Starii Oskol. Iuri Bogdanovici comenta arhitectura orașului, povestea despre particularitățile și perspectivele dezvoltării lui, arăta cele mai bune obiective construite, se desfăta cu amintiri.

Comunicăm destul de des la telefon. Îmi împărtășeam noile impresii din călătorii. Le „potriveam” și le verificam justețea după reacția lui Tumanian. El compara impresiile mele cu propria sa viziune despre șederea în țări și orașe străine. Atunci cortina abia începuse să se ridice. Vorbeam despre rolul crescând al designului în arhitectură și despre interpenetrerea unuia în celălalt. Amenințam că îmi voi aduna noile lucrări, le voi aduce și i le voi arăta, iar principalul - că voi asculta totul despre ele, deoarece și până astăzi, pentru mine, cea mai mare autoritate în aprecierea creației este Iuri Bogdanovici.

Iuri Tumanian era arhitect în toate. De ce pun accent pe specialitate? Pentru că întreaga lui temelie venea din educația arhitecturală, din gândirea arhitecturală, din istoria arhitecturii. Totul era verificat pedant, construit logic și încălcat cu judecată. Aceasta se putea observa atât în proiecte, cât și în construcții, cât și în tablouri. Toate compozițiile sunt șlefuite până la limită. Fraza lui preferată răsuna mereu: „Lucrarea trebuie dusă până la cel mai înalt grad de măiestrie, până la realizarea maximă, ca să nu rămână niciun loc în care s-ar putea arăta cu degetul”.

Profunda pasiune pentru cultura muzicală (cunoașterea în detaliu a operelor lui W. Mozart), pentru psihologie (înțelegerea temeinică a cercetărilor lui Sigmund Freud) și preocuparea mai mult decât serioasă pentru istoria artelor plastice se suprapuneau, ca o paletă, peste structura intereselor sale multilaterale, caracterului și personalității sale. Tumanian era purtătorul unor standarde înalte ale creației în arhitectură și artă. Ultima mea întâlnire cu Iuri Bogdanovici a avut loc în ianuarie 2006. Am sunat-o pe Iulia Borisovna Skvorțova, pe atunci deja văduva maestrului, și am cerut permisiunea de a veni. Ne-am întâlnit, am discutat despre diverse teme care cuprindeau un interval de cincisprezece ani și am mers la mormântul lui Tumanian. Încă de departe, la intrarea în cimitir, se vedea un mare obelisc din gabro negru dedicat lui Iuri Bogdanovici. Și cât de simbolic este că el se află la circa douăzeci și cinci de metri de biserică, care este ultima sa lucrare de autor. Privesc spre ea și nu văd multe detalii și elemente pe care cândva mi le demonstra cu mândrie în proiect. Dar aceasta nu mai contează, principalul este că într-un singur loc se află două mari monumente pentru un om mare.

Prin fața ochilor mi-au trecut toți cei treizeci de ani de când am auzit pentru prima dată numele Tumanian, devenit parte integrantă a vieții mele. Iuri Bogdanovici Tumanian s-a născut la 7 februarie 1938, în orașul Tașkent (a murit la 26 august 1997).

A absolvit secția de arhitectură a Institutului Politehnic din Tașkent în 1961.

Din 1961 până în 1975 a lucrat în orașul Alma-Ata la institutele de proiectare „Kazgorstroiproiect”, „Almaataghiprogor”, a predat cursul de istorie și teorie a arhitecturii la Institutul Politehnic Kazah.

Cea mai semnificativă lucrare de creație a acestei perioade - complexul pieței centrale a orașului Alma-Ata, elaborat de un număr mare de autori sub conducerea lui Tumanian și realizat în anii 1971-1978.

Pentru arhitectura clădirilor pieței centrale a orașului Alma-Ata, Iu. Tumanian a fost distins cu Premiul de Stat al URSS în anul 1982.

În 1975, Iu. Tumanian a fost invitat în orașul Chișinău, unde a condus colectivul de creație al institutului de proiectare „Chișinăugorproiect”. Sub conducerea sa a fost realizată elaborarea unui mare număr de obiective pentru construcții în orașul Chișinău.

El este autorul multor proiecte urbanistice:

- proiectul planificării detaliate a centrului Chișinăului, dezvoltarea străzii Iliașenko (astăzi strada Albișoara), a bulevardului Frunze (astăzi strada Columna).

Autor al unor mari clădiri publice din Chișinău:

- clădirea Sovietului Suprem (astăzi Palatul Prezidențial), clădirea Casei Prieteniei cu țările străine de pe strada Sadovaia (astăzi Palatul Naționalităților, str. A. Mateevici), complexul APO „Victoria” de pe strada Kievskaia (astăzi 31 August), clădirea Comitetului Executiv Orășenesc Chișinău, hotelul „Concordia” de pe dealul Rîșcani.